Museum returns

Cronică de pastă, ulei, pânză şi idei

Expoziţia ,,Pictură românească modernă” se poate admira doar la Muzeul de Artă din Timişoara, în perioada 6 octombrie-1noiembrie 2009. Cu o colecţie impresionantă de creaţii ale pictorilor români din secolele XIX-XX, vernisajul prezintă lucrările acestora într-o manieră organizată cronologic şi ordonată pe stiluri. Astfel putem savura puţin din modernism, neoclasic, impresionism sau neoimpresionism şi expresionism, toate expuse laolaltă într-un mod unic. Timişorenii au deosebita oportunitate şi onoare să vadă chiar şi opere în original marca Ştefan Luchian sau Nicolae Grigorescu. Aceştia s-au remarcat drept unii dintre cei mai de seamă artişti ai vremii, artişti care au stabilit noi standarde şi au rămas nişte puncte de referinţă solide în cultura românească.

Pictura ,,Peisaj cu floarea soarelui”, sau ,,Landscape With Flowers”, este un tablou aparent liniştitor, nicidecum fotografic, în esenţă fiind un haos organizat de culori închise şi pete vii de galben auriu. Lucrată cu ulei pe pânză, este una dintre imaginile care încântă într-un mod deosebit prin îmbinarea unică a paletei de culori. Mii de lovituri de pensulă îndoite alcătuiesc peisajul dreptunghiular al legăturii armonioase dintre soare şi bogăţia recoltelor. Albastrul închis reprezintă mai mult de un sfert din tablou şi sporeşte intensitatea unui galben fără pic de subtilitate, imaculat şi luminos. Se subliniază astfel legătura strânsă dintre floarea soarelui aflată în prim-plan şi astrul arzător care învie pictura. De menţionat ar fi că existenţa acestuia se deduce doar din bătaia sa, simbolic, el nu este prezent efectiv în lucrare. Lipsa căldurii razelor sale ar fi însemnat practic moartea plantelor şi rama ar fi rămas goală.

Distribuirea verdelui şi a vegetaţiei solului este dezordonată, tocmai pentru că nu aceasta este punctul central. Sunt prezente şi elemente uşoare de pal pe alocuri, oranj, cachi sau maro deschis şi diferite nuanţe de verde, majoritatea închise. Copacii sunt construiţi din butuci de verde cătăraţi pe o tulpină invizibilă şi neesenţială; coroana însă este cea care separă cerul de pământ şi sparge monotonia orizontului. Gardul este şi el desenat pentru a se îmbina cu maroul pământiu, iar copacii scot în relief galbenul drept un axis-mundi al unei picturi ce îi poartă numele. Ce este interesant la această exponată? Din orice unghi o priveşti şi oricum ar bate lumina, stridenţa aceea galbenă nu părăseşte niciodată tabloul. Este foarte posibil ca acest lucru să fi fost conceput într-un mod voit de către autor.

O altă operă care ar putea atrage oricui privirile ar fi peisajul de iarnă al lui Ion Ţuculescu. Cerul gri cu un albastru violet oarecum deschis ca şi culoare închide orice portiţă spre soare, îngheţat parcă de frigul iernii. Tentaculele copacilor fără frunze sunt împrăştiate în toate părţile, înclinate şi pălite de vânt ca nişte sinistraţi după o furtună de zăpadă; pictura este parcă viscolită de culorile întinse violent pe pânza fragilă. Piatra şi cimentul unei clădiri semnifică prin griul închis îmbibarea de apă şi putrezirea, tocmai pentru că nivelul zăpezii îngroapă şi sufocă totul într-o dună de pene murdare, aşternute parcă pentru totdeauna.

Totul este nemişcat, blocat de mizeria îngheţată de crivăţ, iar geamurile sunt întunecate de un negru fără lumină. Unele ferestre sunt de un albastru fumuriu care nu permite ochiului să pătrundă interiorul casei. Doar ramurile copacilor împrăştiate de vifor fac excepţie dintr-un peisaj ghemuit. În depărtare, zarea nu prezintă nici ea îmbunătăţiri, iar uliţa din partea stângă ia o curbă spre nicăieri. Priveliştea este ostenită, înghiţită de mormanul de zăpadă prăbuşit pe neaşteptate, starea pe care o transmite fiind una de hibernare totală.

Fata pierdută în albul jegos al iernii este şi ea îmbrăcată cu un port negru care bate mai degrabă spre un doliu pentru o natură moartă şi secată de puteri. Proporţiile acesteia sunt mici în comparaţie cu împrejurimile, ceea ce denotă caracterul nesemnificativ al omului în contrast cu forţa incontestabilă a naturii. Singură, priveşte spre îndărăt, încremenită şi fără scăpare, întoarsă cu spatele spre privitor. Limbajul trupului ei expune caracterul expresionist, împletit cu elemente puternice ale impresionismului.